Arhiva

Continuă Proiectul social și de caritate Italia – Moldova inițiat de către ÎPS Vladimir, Mitropolitul Moldovei

24 Iulie 2019 Continuă Proiectul social și de caritate Italia – Moldova inițiat de către ÎPS Vladimir, Mitropolitul Moldovei

Viața pământească a unui om, din Mila lui Dumnezeu în mâinele unui preot-misionar.

Consilierul Eparhial din Diaspora Italiei, prot. mitr. Veniamin Onu aflându-se recent într-o vizită la Chișinău, cu binecuvîntarea PS Ambrosie, Episcopul moldovenilor din Italia, a venit ca de fiecare data cu ajutoare umanitare pentru câteva familii cu mulți copii și vârstnici, inclusiv şi oameni ai străzii.
Părintele a împărțit baloturi întregi cu îmbrăcăminte, încălțăminte, jucării, făinoase, produse alimentare și medicamente de primă necessitate.
Spre deosebire de vizitele anterioare, de data aceasta preotul-misionar a adus cu el într-o geantă termică un medicament de care depinde viața unui om diagnosticat cu o maladie foarte rară în lume,
Acest mediacament nu se găsește decât în câteva țări de pe mapamond și se procură numai în laboratoare specializate în extragerea globulelor necesare din sîngele uman de la persoană la persoană.

Moldova merită mai mult decît tăcere

Pînă la urmă, textul care urmeză să se aştearnă ascultător pe albul hîrtiei din faţa mea este o urmare  firească a articolului precedent. Scriam atunci despre acea distinţie bisericească care i-a fost înmînată lui Gianluigi Graziani  la Padova de către Înalt Preasfinţia Sa Vladimir, Mitropolitiul Chişinăului şi al Întregii Moldove, după ce, aici, în capitala Moldovei,  a prins contur clar imaginea unui om îndrăgostit de Moldova. Un om legat sufleteşte de cei care îşi trăiesc viaţa mult altfel de cum ar merita s- o trăească, de cei care şi-ar dori o haină mai caldă, dar nu o au, şi-ar dori  un drum mai bun, dar nu îl au, şi-ad dori apă în casă sau în curte, dar nu o au.

Această distincţie înaltă de care s-a învrednicit Gianluigi Graziani certifică  o apropiere constantă de biserică sau chiar o relaţie extrem de veche a sa cu biserica. În actele sale de binefacere, în demersurile pe care le-a făcut către instituţii statale şi nonstatale, în  efortul de a aduna nume de rezonanţă din Vicenţa în jurul ideei de realizare a proiectului „Apă pentru Hîrceşti” a mizat întotdeauna în primul rînd pe reprezentanţii bisericii şi pe prieteni. A făcut-o mereu cu cumsecădenie şi cu credinţă.

„Sîntem cu toţii copii lui Dumnezeu, scria Gianluigi. Cu povara noastră de bucurii  şi dureri, speranţe şi iubiri, avem cu toţii nevoie de ajutor, de înţelegere, de dragoste şi de… recunoştinţă.”

Nu erau doar cuvinte. Nici acum nu sînt doar cuvinte. În marele său efort de a duce la bun sfîrşit proiectul „Apă pentru Hîrceşti” a scris kilograme de scrisori, a consumat multe zile şi nopţi în discuţii şi într-o nesfîrşită încercare a-i convinge pe toţi că acolo, în Moldova, oamenii trăiesc nemeritate de altfel. A parcurs de multe, de foarte multe ori drumul dintre Vicenza şi Chişinău pentru a discuta personal cu oameni pe care el i-a crezut în stare să mişte lucuruile din loc. S-a întîlnit cu înalte feţe bisericeşti, s-a întîlnit cu  conducători din administraţia locală, cu membri ai guvernului responsabili de domeniul mediului, a scris scrisori – şi chiar le-a publicat în ziarele din Moldova – unor şefi de guvern pe care i-a considerat destul de puternici ca să poată duce apă în satul acela din raionul Ungheni. Au fost şi promisiuni. Unor le-a părut exterm de simplu acest proiect. Cu toate acestea, la Hîrceşti încă nu este apă.

Dar marea speranţă a lui Gianluigi Graziani a fost să aibă sprijinul bisericii acolo, în Vicenţa, la Roma, în Italia. Marea lui speranţă. Şi-a exprimat-o în discuţiile pe care le-a avut, dar mai ales în multele scrisori, grele de  atîtea semne de exclamare, dar care, ca să vezi, au rămas fără răspuns. Speranţa mare poate naşte mai deziluzii. Deziluzii şi durere.

Mi-a telefonat  din Vicenza. Îl avem alături pe prietenul său, Valentin, care îmi traducea cuvînt cu cuvînt, propoziţie cu propoziţie. Ceea ce înţelegeam fără  tălmăcirea lui Valentin, era marea nedumerire şi marea indignare pe care o trăia Ginaluigi atunci cînd îmi vorbea. Îmi spune să deschid pagina sa web şi să citesc  ceea ce e plasat acolo. Am deschis de multe, de foarte multe ori pagina aceea. www.grazianigianluigi41.com. E printre puţinele pagini  care au şi un fundal muzical. Pentru atmosferă. Muzica anunţă  şi tonalitatea textelor. Dar şi starea de spririt a celui care scrie toate textele de acolo. Nu am putut desluşi cine e interpretul. La puţin timp, însă, am găsit şi numele lui. Paul Anka cu piesa  You are my  destiny. Nu aveam de unde să o cunosc. Cu alte voci am crescut şi cu alte cîntece. Paul Anka este contemporanul lui Gianluigi. A fost un fenopmen al muzici americane care a scris pentru proria voce, dar şi pentru stele de talia lui Sinatra. Poate fi ascultat pe  https://www.youtube.com/watch?v=GJTA9Ng7xYY. Ascuţi şi  cauţi în jur  chipuri de femee. Chipul Nadiei. Un destin pe care şi-l poate atribui multe, multe femei din Moldova.

Pe pagina lui Gianluigi sînt texe adresate bisericii catolice şi chiar  texte care încep cu „Santo Padre, Papa Francesco”. Spune că a scris foarte multe scrisori. Pentru că a crezut şi pentru că crede că biserica îl va ajuta, îl va înţelege. Mai spune că ar fi fost simplu de tot şi ar fi fost absolut normal să răspundă cineva la grija pe care o arată faţă de oamenii din Hîrceşti. Pentru Italia, un euro nu înseamnă nimic. Pentru Hîrceşti înseamnă extrem de mult. Atătea şi atîtea femei din Moldova şi-au lăsat acasă  copiii, familiile ca să meargă în casele italienilor pentru a îngriji de bătrîni. Multe din ele nu s-au mai întors. Multe din ele nu au mai găsit pe nimeni acasă. Da, li s-a dat un ban acolo, în casele italienilor, însă ele au pierdut tot. Au dat tot. Şi acum ce facem? Cînd adunăm nişte bani, pentru a duce apă în satul în care au lăsat şi casă şi copii, acum, ce facem? Nu dăm nimic. Acum ce facem? Nu-i auzim?

I-am spus că, cred eu, „Santo Padre, Papa Francesco” ar fi reacţionat neapărat. E plină istoria de implicarea bisericii catolice în acte de rezidire a binelui. Proabil şi Gianluigi crede la fel. Şi mai crede că…

Dar mai bine să citez dintr-un text scris de el şi plasat pe aceeaşi pagină web. Un text plin de durere, de nedumerire, de întrebări greu de formulat, dar şi mai greu de  dezlegat.

„La capătul unor eforturi foarte şi foarte mari, mă simt nu pur şi sumplu abandonat, dar pus în faţa unor adevărate obstacole, create  în mod special pentru a face imposibilă realizarea proiectului de asigurare cu apă a localităţii Hîrceşti. Mă întreb: cine are interesul de a bloca un act de binefacere? Mă întreb: de ce scrisorile mele nu ajung la Sfîntul Părinte?

Am recurs la un act  încă nefăcut de cineva în Italia –  am decis să-mi vînd proprietatea, casa, cea mai frumoasă în Vicenza. O casă pe care au vrut atîţia şi atîţia să o cumpere. Dar asta a fost altă dată. Acum nu o pot vinde. Mă întreb –  cine are interesul de a nu-mi putea vinde casa? Să fie oare lumea în stare de aşa ceva?

Cum s-a întîmplat că Graziani a fost abandonat? A cui este mîna care scrie  aceste scenarii?

Cine nu  doreşte ca Papa să mă ajute? Să aibă vreo implicare pasiunea mea pentru cultura rusă? Nadia adora cultura rusă. Arta. Istoria.

Dar nu despre asta e vorba. Noi nu vrem să împărţim pămînturi şi nu refacem imperii. Ceea ce vrem e doar Apă pentru Hîrceşti. Cît de simplu?!”

Mi-a sunat Valentin. Mi-a spus că Graziani e la Hîrceşti. Mama Nadiei se simpte  cam rău. Între Vicenza şi Hîrceşti sînt peste 1800 de kilometri. A venit într-un automobil condus de Valentin. Pentru vărsta lui Gianluigi un asemenea drum e un adevărat act de eroism. Dar a venit. În Moldova. În Hîrceşti. La Nadia.  

www.saptamina.md

O distincţie eparhială care adaugă încredere şi speranţă

De cînd am scris despre Hîrceşti au trecut patru ani. Nu ştiu dacă s-a schimbat ceva de atunci. Scriam despre insistenţa cu care un cetăţean al Italiei, Gianluigi Graziani, promovează ideea construcţiei unui apeduct în localitate.

Am găsit nişte numere de telefon în reţea şi am format cîteva dintre acestea pînă cînd cineva a răspuns, divulgînd prin ecoul cuvintelor o odaie aproape goală. A spus că primarul e cam bolnav, că nu s-a aşternut nici un metru de asfalt pe drumurile satului şi că parcă a văzut într-o parte a satului nişte şanţuri săpate, dar nu a auzit să fi tras şi apă.

Din cînd în cînd, mai intru pe pagina Web a lui Graziani. Atunici cînd nu are cui spune gîndurile sale, le plasează pe pagina asta. Texte, poze, strigăte, mulţumiri, sincerităţi, speranţe.

Am văzut acolo şi alte texte. Poate altă dată mă voi opri asupra lor cu mai multă atenţie. Am dat cu ochii peste un text însoţit de cîteva poze în care numele Graziani Gianluigi apare pe un brevet care poartă în partea de jos ştampila Mitropoliei Chişinăului şi a Întregii Moldove. De cele mai multe ori, pe asemenea brevete sînt trecute nume ale unor cetăţeni de aici, din ţară. Oameni care au pus umărul la înălţarea unor biserici.

E, cred, potrivit să reproduc textul din brevetul despre care vorbesc.

“Domnul Gianluigi GRA ZIANI

Se decorează cu distincția eparhială “Icoana Maicii Domnului de la Hîrbovăț” în semn de recunoștință arhipăstorească pentru activitatea străduitoare spre binele și întru mărirea Bisericii Ortodoxe din Moldova.

Mitropolitul Chişinăului şi al Întregii Moldove, 05 iunie 2018.”

Acum patru ani, l-am întîlnit de mai mlte ori pe Graziani. Mi-a vorbit foarte mult despre femeia pe care a iubit-o aşa cum nu a crezut că va iubi vreodată. Mi-a vorbit, mi-a lăsat o geantă cu poze. Mi-am notat multe, multe nume purtate de oameni din Chişinău, de oameni din Hîrceşti, de oameni din Vicenza. Marea lui frămîntare era o conductă de apă care să treacă pe sub drumurile şi gardurile din Hîrceşti şi să le aducă oamenilor de acolo apa care le-a lipsit întotdeauna. Nimic mai mult – apă. I-ar fi făcut sau nu i-ar fi făcut fericiţi pe oamenii din Hîrceşti apa lui Graziani… De unde să ştii. Probabil că da. Chiar dacă apa aceea era, ca să vezi, atît de puţin din cîte le poate avea omul. Spun asta aducîndu-mi aminte de o constatare pe care o făcea Graziani la cîteva luni după plecarea în ceruri a femeii din Hîrceşti. “Ştii de ce îmi pare rău mai mult? Îmi pare rău că Nadia avea nevoie de foarte puţin ca să fie fericită. Foarte puţin. Bunăoară să meargă la mare. Sau să treacă printre flori. Să-i facă un bine cuiva… Asta e de cele mai multe ori partea aceea care le caracterizează pe femeile din Moldova. Aş vrea să greşesc, dar nu ştiu.”

Poate, într-adevăr, fericirea-i zidită din lucruri mărunte. Dintr-o simplă trecere printre flori sau o simplă atingere cu privirea.

Atunci cînd Graziani a tot trimis pachete pentru cei rămaşi în Moldova, a făcut-o pentru a acoperi nişte lipsuri. Nu şi-ar fi dorit ca o cutie din carton – cu nişte haine şi produse alimentare în ea – să-l poată face fericit pe cineva. E foarte puţin. E mult, mult prea puţin.

Dar Brevetul acela datat cu cinci iunie curent ne obligă să credem că e, totuşi, destul de mult. Că e nespus de important să observi nişte oameni mergînd desculţi pe uliţa satului.

Graziani a reacţionat la distincţia eparhială aşa cum a făcut-o întotdeauna în raport cu un gest prin care îi sînt apreciate eforturile. Cu emoţie şi cu cuvinte pe care le încadrează în concluzii anume. Iată un text pe care îl reproduc de pe aceeaşi pagină web:

“Mulţumiri aduse Mitropolitului Chişinăului şi al Întregii Moldovei, Înalt Preasfinţitul Vladimir

Fiind extrem de impresionat, Vă mulţumesc pentru Înalta Distincţie eparhială “Icoana Maicii Domnului de la Hîrbovăţ” şi pentru efortul de a fi conferită personal în cadrul vizitei oficiale întreprinsă în Italia în vara acestui an. Nu mi-aş fi imaginat vreodată ceva asemănător pentru săraca şi, din păcate, neîncheiata operă faţă de scumpa mea Moldovă. Regret întîrzierea cu care vin să aduc mulţumiri însoţite de sincere urări de bine şi de sănătate.

Este bine ştiută vechea mea dragoste faţă de Patria Dumneavoastră, aşa cum cu-noscute sînt şi prieteniile care mă leagă.

Este bine ştiut că Bunul Dumnezeu m-a făcut să întîlnesc, să cunosc, să iubesc și să îngenunchez în faţa Lui, cu toată dragostea şi bucuria pentru Moldova, pentru femeile ei, tuturor acelor îngrijitoare care s-au descurcat atît de bine în ţara mea.

Este bine ştiut că acel cadou de căsătorie pe care şi l-a dorit femeia care purta în inimă toate învăţăturile evanghelice era ”să aduc apă oamenilor care au rămas acasă, în Ţara Dumneavoastră.

Este bine ştiut că promisiunile, succesele şi toate cele iniţiate s-au frînt odată cu plecarea Nadiei.

Da, atunci am renunţat, dar m-am refăcut. Chiar dacă am trăit stări de-a dreptul devastatoare, sînt totuşi gata să-mi onorez promisiunea făcută Nadiei, promisiune făcută celor 800 de locuitori ai satului.

Prin cuvintele aşternute aici, am vrut să vorbesc întregii Moldove, oamenilor de acolo despre magnificul gest al Mitropoliei, un gest extrem de încurajator, să mă adresez oamenilor de bunăcredinţă în speranţa că vor face tot ce le stă în putere pentru a nu se simţi singuri în această “Vale a plîngerii”.

Ne rugăm lui Dumnezeu să Vă însoțească şi să Vă apere în responsabilitatea de toate zilele şi în efortul Dumneavoastră de a arăta binele.

Ajutați-mă să trec peste piedicile pe care le întîlnesc în realizarea unei lucrări de caritate – să aduc apa la Hîrceşti.”

Parcă ar fi mai multe de spus, dar, nu ştiu de ce, punctul pare să spună mai multe.

C.O.

www.saptamina.md

Sf. Ierarh Gavriil Bănulescu-Bodoni – Numele său va exista în veacuri!

Părintele Veniamin Onu: „Vă spun aceste lucruri nu spre mândria mea, sau laudă, că mie mi-a reușit a deschide mai multe biserici și a organiza mai multe comunități ortodoxe în inima catolicilor italieni, or, anume pentru mine Sf. Irh. Gavriil se arată a fi un mare exemplu de trăire duhovnicească, care în urmă cu două secole a organizat și a deschis peste două sute de biserici ortodoxe pe teritoriul Basarabiei.

De ce să nu-i urmăm calea și faptele, acestui Mare Sfânt și Ierarh?.

Sfinte părinte Ierarhe Gavriile, roagăte lui Dumnezeu pentru noi!”

Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni s-a născut în anul 1746 în oraşul transilvănean Bistriţa, din părinţii Grigorie şi Anastasia Bănulescu-Bodoni. La botez primeşte numele de Grigorie. Părinţii lui n-au fost oameni bogaţi, ei erau numiţi răzeşi – nobili săraci, dar erau foarte evlavioşi şi binecredincioşi, virtuţi pe care micul Grigorie le-a îndrăgit din frageda copilărie.

Când veni vremea  de şcoală Grigorie a fost înscris la şcoala din localitate, dar aici nu a acumulat cunoştinţe deosebite. După primele clase de şcoală, din cauza stării materiale dificile, părinţii nu au avut posibilitatea să-i asigure cheltuielile solicitate de instituţiile de învăţământ ale timpului. La un moment crucial din viaţa tânărului Grigorie intervine un moş de al lui de pe linia mamei, care era preot într-un sat din vecinătatea Bistriţei, care „la început l-a învăţat gramatica moldovenească elementară, atât cât cunoştea şi el”. La vârsta de 9 ani pe sursele unchiului urmează Şcoala Normală din Sedmigrad, unde învaţă limbile latină şi slavonă. După şcoală vizitează Budapesta şi nu este de acord cu învăţământul de acolo…

Văzând şi apreciind capacităţile deosebite ale nepotului, în anul 1771, unchiul său îl ajută să devină studentla Academiade Teologie Ortodoxă din oraşul Kiev, fondată cu mulţi ani înainte de compatriotul său, mitropolitul Petru Movilă (Sfântul Ierarh Petru Movilă, mitropolitul Kievului †1647). Aici tânărul Grigorie se află timp de 2 ani, după care în 1773 se hotărăşte să plece în Grecia pentru a-şi continua studiile la renumitele şcoli greceşti din Hios, Patmos şi Smirna.

În anul 1776 se întoarce în Transilvania natală, unde este angajat în calitate de profesor la o şcoală din oraşul Năsăud.

La un an după aceasta, în 1777, pleacă la Iaşi unde era mitropolitul Gavriil Calimachi. Luând cunoştinţă că Grigorie Bănulescu-Bodoni însuşise la perfecţie limbile latină, franceză, parţial greaca veche, istoria bisericii universale, geografia şi altele, mitropolitul Gavriil Calimachi îl ajută pe Grigorie Bănulescu-Bodoni să se angajeze profesor de limba latină la Şcoala Domnească din Iaşi. Apreciind inteligenţa şi capacităţile tânărului profesor, văzând în el o mare personalitate bisericească şi cunoscându-i dorinţa de a se călugări, mitropolitul Gavriil Calimachi îi creează posibilitatea de a mai merge încă o dată în Grecia pentru a-şi perfecţiona cunoştinţele în domeniul limbii greceşti.

În 1779, Grigorie Bănulescu-Bodoni ajunge în Constantinopol, unde a fost primit cu atenţie deosebită de Patriarhul Constantinopolului Sofronie. În acelaşi an a fost călugărit la MănăstireaAdormirea Maicii Domnului din Constantinopol de către mitropolitul Partenie Cernik şi i s-a dat numele îndrumătorului său „Gavriil”. Apoi merge pe insula Patmos, unde, la recomandarea patriarhului de Constantinopol, este înscris ucenic al şcolii de pe această insulă.

Aici deja monahul Gavriil Bănulescu-Bodoni, cu sârguinţa care-l caracteriza, timp de aproape 3 ani a studiat temeinic limba greacă veche, însă dorinţa lui de a studia a fost întreruptă de o ciumă cumplită ce se abătuse prin părţile locului care l-a făcut să se întoarcă în Moldova.

În drum spre Moldova i s-a întâmplat să înnopteze în hanuri infectate cu această boală cumplită şi chiar să ia masa cu oameni care sufereau de această boală, dar tânărul monah care ducea o viaţă deosebită şi plăcută lui Dumnezeu şi pentru ostenelile nevoinţelor sale a fost păzit de ciumă, ajungând cu bine la Iaşi.

Revenind în ţară în 1781, la 31 august mitropolitul Gavriil Calimachi îl hirotoneşte ierodiacon, iar la 1 septembrie acelaşi an – ieromonah şi desemnat ca predicator în limbile greacă şi moldovenească.

În iulie 1782 este nevoit, din pricina vremurilor tulbure, să plece la Poltava, fiind invitat de Nichifor Feotoki. Aici este numit rector al Seminarului Teologic din Poltava şi totodată profesor de filosofie. În această perioadă deţine şi funcţia de profesor de limbă greacă la Seminarul Teologic din Slaveansk. În 1783 este desemnat ca prefect la acelaşi Seminar şi profesor de filosofie.

În 1784 din cauza bolilor (cap, piept, măruntaie) se reîntoarce la Iaşi unde îl mai găseşte în viaţă pe mitropolitul Gavriil Calimachi, care îl hiroteseşte în treapta de arhimandrit.

În 1786 este înaintat la candidatura de episcop de Roman, dar este respins.

În 1787 pleacă în Rusia Mică – Poltava.

În 1788 este numit rector al Seminarului Teologic din Ekaterinoslav.

La 26 decembrie 1791 este hirotonit episcop-vicar pentru Bender şi Cetatea Albă (Akerman) cu titlul de episcop al Levcopoliei.

După semnarea Tratatului de pace ruso-turc din 29 decembrie 1791, puţin mai târziu, la 11 februarie 1792 este numit de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse – Mitropolit al Moldovei şi Valahiei. Însă nu i-a fost dat să conducă mult timp această mitropolie, fiindcă patriarhul Constantinopolului, la cererea noului domnitor al Moldovei, Alexandru Moruzi, convoacă Sfântul Sinod al Bisericii Greceşti şi fără să aibă vreo înţelegere cu Sinodul Bisericii Ruse, îl lipseşte pe mitropolitul Gavriil de catedră şi cu atât mai mult, chiar îl cateriseşte, semnând un document pe care îl întăreşte şi sultanul turc, ca Alexandru Moruzi să-l aresteze şi să-l aducă la Constantinopol, ceea ce s-a şi întâmplat, la 19 iunie 1792. Seara, pe înserate, la porunca domnitorului Moruzi o sută de soldaţi au înconjurat casa unde se afla mitropolitul Gavriil şi dând buzna în odaie l-au arestat, punându-i lanţuri la mâni şi la picioare, „închipuindu-l pe Mântuitorul Hristos în grădina Ghetsimani”, zicând ca şi Sfântul Ioan Gură de Aur: „…a venit timpul încercărilor celor grele…”, – fiind îmbrăcat numai în caftan şi pantofi, l-au dus la Constantinopol. Aici patriarhul îl forţa să se lepede de ierarhia rusă şi de Мitropolia Moldovei, făgăduindu-i catedre mai prestigioase din patriarhia sa şi chiar se menţionează că a fost ameninţat cu moartea, dar mitropolitul Gavriil de fiecare dat le răspundea: „Eu sunt călugăr, nu are cină plânge după mine, oricum trebuie să mor odată şi odată; consider un păcat să calc în picioare jurământul pe care l-am dat, ca să trăiesc câţiva ani mai mult şi păcătoşi…” şi în cele din urmă a mai adăugat: „…Patriarhul poate să mă prigonească, dar nu poate să mă lipsească de ceea ce nu mi-a dat, deoarece am primit rangul de arhiereu de la ierarhia Peterburgului şi pe aceasta o consider superioară, coordonând cu ea acţiunile mele, fiind în acelaşi timp în unitate, prin Sfântul Duh, cu Biserica Universală şi împărtăşesc una şi aceeaşi credinţă împreună cu Dumneavoastră”. Toate acestea au durat şase luni de zile, fiind ţinut în temniţă.

În cele din urmă, după şase luni de chinuri a fost eliberat din temniţă. Patriarhul a rămas uimit de credinţa pe care o avea mitropolitul Gavriil şi devotamentul faţă de ierarhia rusă din care făcea parte, acordându-i chiar şi distincţii bisericeşti. Atunci clerul Bisericii Greceşti a zis: „…Pentru prima dată ne-am convins, nu din zvonuri, ce înseamnă să fii mitropolit în statul ortodox rus”.

La 10 mai 1793 este numit mitropolit de Ekaterinoslav, eparhia fiind mai apoi denumită „de Novorosiisk”, astăzi Dnepropetrovsk.

La 29 septembrie 1799, Gavriil Bănulescu-Bodoni este desemnat mitropolitul Kievului şi al Galiciei, iar la 7 aprilie 1801 este ales şi membru permanent al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse şi decorat cu cea mai mare distincţie a Bisericii Ruse – ordinul Sfântului Apostol Andrei cel Întâi-Chemat.

În această funcţie de Mitropolit al Kievului s-a aflat timp de aproximativ 4 ani (29 septembrie 1799 – 21 august 1803), fiindcă la 13 octombrie 1803, în cuvântul de despărţire al clerului de bunul lor arhipăstor, se spune următoarele: „…Noi iarăşi suntem orfani, mitropolitul Gavriil nu mai este al nostru, faptele lui au rămas în istoria Kievului şi în amintirea inimilor noastre. Este o taină de nepătruns, cum să te desparţi de iubitul tău părinte, când bătaia clopotelor din tot oraşul exprimă suspinul întregului popor”. Potrivit descrierii despărţirii mitropolitului Gavriil de clerul şi poporul din Kiev, la data de 13 octombrie 1803, la toate bisericile din Kiev au sunat clopotele de dimineaţă până seara, dând vestea plecării mitropolitului Gavriil.

În 1803 se retrage de la Kiev la Odesa, unde se află numai un singur an, apoi în 1804 vine la Dubăsari unde stă timp de 4 ani, până în 1808.

Se ştie că în 1806 se începuse al doilea război ruso-turc, care s-a încheiat în 1812.

La 27 martie 1808 mitropolitul Gavriil este numit exarh al Sfântului Sinod în Moldova, Valahia şi Basarabia şi este ales din nou membru al Sfântul Sinod. Timp de 4 ani s-a  preocupat intens de orânduirea Bisericii, depunând eforturi considerabile pentru îmbunătăţirea situaţiei preoţimii. Aici el s-a manifestat ca un adevărat patriot, fiind preocupat întru totul de grija şi orânduirea acestei mitropolii.

În 1812 s-a încheiat războiul şi mitropolitul Gavriil a fost nevoit să se retragă din scaunul de Mitropolit al Moldovei şi Valahei, venind la Chişinău.

La 21 august 1813 a fost aprobat raportul împăratului Alexandru I de înfiinţare a Eparhiei Basarabiei, mitropolitul Gavriil fiind desemnat exarh de Chişinău şi Hotin. În pofida  tuturor greutăţilor, mai ales la vârsta de 66 de ani ai vieţii sale, începe totul de la început. Prima problemă a fost pregătirea preoţilor pentru a putea fi buni păstori în parohiile noii eparhii, ceea ce l-a făcut pe Mitropolitul Gavriil la 31 ianuarie 1813 să înfiinţeze la Chişinău Seminarul Teologic – şi aceasta numai la un an de la venirea sa în acest ţinut, numit pe timpuri Basarabia. La început Seminarul avea două clase, apoi s-au adăugat şi alte clase. Către anul 1821 Seminarul Teologic din Chişinău avea componenţa deplină a claselor.

La 31 mai 1814 înfiinţează la Chişinău Tipografia Eparhială şi în mare parte se ocupă personal de pregătirea pentru tipărirea cărţilor cu conţinutul slujbelor bisericeşti. Pentru prima dată s-a tipărit în limba moldovenească Rânduiala slujbei Acoperământului Maicii Domnului şi cu binecuvântarea mitropolitului Gavriil s-a început a se prăznui această sărbătoare în ţară la noi.

La 29 aprilie 1818 se întâlneşte la Chişinău cu împăratul Alexandru I.

La 26 martie 1821 se îmbolnăveşte grav.

Mitropolitul Gavriil a făcut multe pentru această eparhie de Chişinău şi Hotin – fapte măreţe, pe care unele poate că numai Dumnezeu le cunoaşte, dar din cele cunoscute ne dăm seama că, într-adevăr acest lucrător neobosit al viei lui Dumnezeu s-a străduit întru totul ca să o desăvârşească, ceea ce el însuşi zicea: „Eu doar sunt o unealtă în mâna lui Dumnezeu, să dispună de mine după cum este voia Lui”.

Nu putem trece cu vederea nici faptul că mitropolitul Gavriil, odată cu înfiinţarea noii eparhii, a acordat o atenţie deosebită Mănăstirii Căpriana, în care nu a desemnat pe nimeni în ascultarea de stareţ al acestei mănăstiri, ci el însuşi a fost egumenul ei, îngrijindu-o şi împodobindu-o cât i-a fost în puterile sale până la trecerea sa la Domnul.

Cunoscându-şi apropierea sfârşitului vieţii sale, obişnuia să spună: „Acum aştept liniştit plecarea mea. Degrab vocea Domnului Milostiv mă va chema”. Aşa a fost că din timp a arătat unde să fie înmormântat – lângă biserica Adormirii Maicii Domnului din Mănăstirea Căpriana, ceea ce s-a şi întâmplat.

În dimineaţa zilei de 30 martie 1821, la vârsta de 75 de ani de viaţă închinată lui Dumnezeu, îşi dă sufletul Creatorului Său cu nădejdea şi credinţa în înviere şi viaţa cea veşnică.

La 1 aprilie 1821 este prohodit şi înmormântat.

Pe piatra funerară a fost gravat un epitaf, cu informaţii biografice scurte despre cel care a fost, este şi va fi pururea mitropolitul Chişinăului şi Hotinului Gavriil Bănulescu-Bodoni (1746-1821).

Epitaful se termină cu următoarele cuvinte atât de semnificative:

„Numele său va exista în veacuri.

Înţelepciunea sa va fi destăinuită oamenilor şi Biserica îi va înălţa laude!”

A consemnat Protodiacon Ioan MUNTEANU

Sfânta Fericita Agafia – mijlocitoare către Prea Sfânta Treime pentru întreg neamul omenesc

Fiinţele umane sunt create pentru a participa la calitatea de sfinţenie a lui Dumneu Cel în Treime. Starea de sfinţenie a fost împărtăşită umanităţii de către Hristos prin jertfa Sa pe cruce.

Dumnezeu revelându-Se, coborându-se, ne face părtaş sfinţeniei Sale. Atributul sfinţeniei lui Dumnezeu, este unul transcendent la care poate participa întreaga creaţie, de aceea şi scopul creaţiei este îndumnezeirea ei, adică sfinţenia ei. Sfinţenia lui Dumnezeu apare ca o măreţie care produce o infinită smerenie în om. Toţi creştinii sunt numiţi de către Sfântul Apostol Pavel ,,sfinţi”, dacă menţin în conştiinţă faptul sălăşluirii lui Hristos în ei la Botez şi dacă luptă pentru curăţie cu ajutorul harului lui Dumnezeu. Toţi avem acces la sfinţenie, căci toţi ne putem uni cu Hristos prin Duhul Sfânt, o dată ce Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut om. Sfinţii Părinţi au văzut sfinţenia într-o mare asemănare a omului cu Dumnezeu prin curăţirea de patimi şi prin virtuţile ce culminează în iubire. Prin acest urcuş duhovnicesc, chipurile sfinţilor încă de pe pământ au ceva din înfăţişarea lor din planul eternităţii eshatologice, prin ei transpare viaţa eternă a veacului viitor. Unul dintre sfinţii rugători în faţa scaunului slavei Lui Dumnezeu pentru neamul omenesc este şi sfânta Agafia de la mănăstirea Cuşelăuca, care este cinstită de către creştinii din ţara noastră.

Cuvioasa Agafia s-a născut în anul 1819 în satul Păsăţel (Ucraina) în familia lui Ioan şi Eudochia Maranciuc. Familia pentru ea a fost prima biserică şi şcoală. Părinţii ei mergeau des la locurile sfinte, având o evlavie aparte pentru Lavra Pecerska de la Kiev. Micuţa Agafia dorind şi ea de a se închina sfinţilor cinstiţi la Lavra Pecerska îi ruga cu lacrimi în ochi să o ia cu ei, dar părinţii cunoscând greutăţile drumurilor o lăsau în grija apropiaţilor. Ei nici nu bănuiau cât de mare era dorinţa micuţei de a se închina sfintelor moaşte. Odată, pe când avea doar şase ani, îndemnată fiind de harul sfântului Duh, fiind lăsată sub supravegherea rudelor, fetiţa a hotărat că poate ajunge şi singură la Kiev. În drum spre Pecerska Lavra cade într-o fântână pustie şi adâncă, rănindu-şi grav ambele picioare. Părinţii au revenit de la Kiev, neştiind nimic de plecarea ei spre Lavra Pecerska, cu tristeţe au trăit pierderea fiicei şi au plans-o ca trecută în lumea celor drepţi.

Se spune că micuţa Agafia a stat în această fântână trei ani, doar ajutată de Dumnezeu şi de îngeri, care, potrivit unor mărturii, au hrănit-o cu mană cerească. Agafia a mărturisit că în fiecare zi doi porumbei îi aduceau de mâncare şi o încălzeau. Aproape de fântână, unde de mult timp se afla Agafia, păştea turmele sale un baci pe nume Dumitru, care se deosebea de alţii prin bunătatea sufletească. Odată el a auzit o melodie îngerească, care venea din fântână. Astfel a fost descoperită Agafia. Baciul a scos-o din fântână şi a dat de veste părinţilor. Agafia a ajuns în casa părintească înconjurată de grijă şi dragoste. Dar micuţa, dintr-o fire veselă şi vorbăreaţă, în urma şederii sale în acea fântână s-a transformat în una taciturnă, tot timpul îl petrecea în rugăciune.

Pentru ea acest timp îndelungat a fost binecuvântare şi cunoaştere a lui Dumnezeu. Peste ea au dat multe boli şi suferinţe, dar Dumnezeu i-a oferit harul facerii de minuni. La patul ei de boală se adunau mulţi nenorociţi şi sărmani, iar Agafia, cu sfatul şi rugăciunile sale curate, le uşura tuturor suferinţele. În casa părintească la ea au venit doi călugări athoniţi, care i-au dăruit Sfânta Evanghelie ca semn de binecuvântare de la Muntele Sfânt. Acest mare dar din partea părinţilor veniţi de la Sfântul Munte a fost binecuvântat, deoarece viaţa ei a fost o Evanghelie trăită. Pentru ea Evanghelia a fost viaţă şi viaţa ei a fost o evanghelie întruchipată. Casa părintească, unde locuia Agafia era pentru mulţi un loc de mângâiere şi întărire a credinţei. Cuvioasa Agafia prin rugăciunile sale către Domnul milostiv îi vindeca pe cei bolnavi, le dădea grai celor ce nu-l aveau, întorcea vederea orbilor şi auzul surzilor. Însă nu mult timp casa părintească a fost adăpost pentru cei ce căutau liniştea sufletească.

Într-o bună zi, Agafia a avut un vis: Maica Domnului i-a poruncit să-şi ducă viaţa la cea mai săracă mănăstire din Basarabia – Cuşelăuca. La vârsta de numai 12 ani, cuvioasa Agafia vine la Mănăstirea Cuşelăuca, fiind primită de către stareţa Irina. Această vârstă corespundea cu vârsta pe care o avea Maica Domnului când a fost adusă la templu de către sfinţii părinţi Ioachim şi Ana. Mănăstirea Cuşelăuca a devenit pentru ea o adoua casă, în care se putea ruga şi mântui. Aici, în acestă obşte monahală, Agafia a continuat să ajute oamenii, îndrumandu-i şi rugându-se pentru ei. Pentru a primi ajutorul lui Dumnezeu în viaţă, mulţi pelerini păşeau spre această obşte monahală, rugându-se şi întâlnindu-se cu chipul plin de smerenie şi blândeţe a fericitei Agafia. În această perioadă mănăstirea cunoştea o perioadă de urcuş duhovnicesc şi edilitar. Tot mai multe tinere doreau să-şi închine viaţa slujirii monahale.

Fericita Agafia, a vieţuit la Mănăstirea Cuşelăuca 42 de ani, timp în care nu s-a ridicat niciodată din pat din cauza bolii. Viaţa ei plină de suferinţă a fost un exemplu de mărturisire şi trăire a Evangheliei lui Hristos. Suferinţa ei o a fost o adevărată pedagogie pentru întreaga obşte monahală, pentru pelerinii veniţi la Mănăstirea Cuşelăuca, cât şi pentru creştinii de astăzi trăitori în acest secol al post-modernismului. Suferinţa ei a fost model de răbdare şi întărire pentru toţi creştinii aflaţi în suferinţă şi pe paturile de boală. La 9 iunie 1873 Agafia s-a împărtăşit cu Sfintele Taine şi şi-a dat sufletul cu pace în mâinile Domnului. Se spune că după ce a primit Sfânta Împărtăşanie, faţa Agafiei lumina cu o lumină neobişnuită. Lumina care a cuprins-o pe Fericita Agafia, este slava suferinţei şi răbdării sale, este lumina dreptei credinţe, este lumina slavei lui Dumnezeu, este lumina celor ce au mărturisit taina dreptei credinţe. În ultimele luni ale vieţii sale, Cuvioasa Agafia discuta mult cu egumena şi cu surorile mănăstirii, îndemnându-i pe toţi să-şi ducă crucea vieţii cu linişte şi pocăinţă. Cuvioasa Agafia, înainte de trecerea sa din viaţă, a promis că nu va părăsi mănăstirea şi va da ajutor celor care se roagă ei.

Prin viaţa ei plină de suferinţă şi mărturisire fericită Agafia, a prevăzut înflorirea şi apoi decăderea vieţii mănăstirii, ceea ce s-a şi întâmplat în anii prigoanei comuniste, când miliţia sovietică a închis bisericile, a naţionalizat pământurile mănăstireşti, iar pe măicuţe le-au pus să lucreze în colhoz. Pe unii creştini îi certa rău, apoi îi liniştea şi le promitea rugăciunile ei. Aceasta se confirmă prin multele minuni care se întâmplă la mormântul ei, dar şi la racla cu moaştele cuvioasei, ce se află spre închinare la mănăstirea Cuşelăuca. Ar fi bine ca toţi creştinii să cunoască minunile pe care le-a făcut şi le face Cuvioasa Agafia.

Viaţa, suferinţa şi minunile fericitei Agafia, sunt desprinse din mărturiile celor ce le-au văzut, şi au simţit ajutorul ei, în rugăciunile adresate către ea. De minunile şi puterea credinţei ei, ne putem împărtăşi toţi creştinii ce ne îndreptăm spre mănăstirea Cuşelăuca. Să o cinstim pe această sfântă preaslăvită pe pământul neamului nostru, dăruită nouă spre întărirea credinţei noastre, spre exemplul mărturisirii credinţei noastre şi spre mântuirea neamului nostru, căci un neam e slăvit prin numărul de sfinţi pe care i-a născut.
Sfântă Fericită Agafia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Bibliografie

• ANRM, F. 1217, inv. 1, d. 776, f. 25.
• ANRM, F. 1217, inv. 1, d. 617, f. 5.
• ANRM, F. 1217, inv. 1, d. 776, f. 13.
• ANRM, F. 1217, inv. 1, d. 109 , f. 1.
• ANRM, F. 1217, inv. 1, d. 109 , f. 29.
• ANRM, F. 1217, inv. 1, d. 408, f. 100.
• ANRM, F. 1217, inv. 1, d. 617, f. 7.
• ANRM, F. 1217, inv. 1, d. 776, f. 13.
• ANRM, F. 1217, inv. 1, d. 776, f. 15.
• Pr. D. Iavorschi, Cronica eparhiei, Slujbele din Sf. Mănăstiri Coşelauca şi Dobruja săvârşite în zilele de 21 şi 22 Noiembrie 1942, de P. S. Partenie, în Biserica Basarabeană, an. I, 1942, nr. 6, p. 379.