Părintele Veniamin Onu: „Vă spun aceste lucruri nu spre mândria mea, sau laudă, că mie mi-a reușit a deschide mai multe biserici și a organiza mai multe comunități ortodoxe în inima catolicilor italieni, or, anume pentru mine Sf. Irh. Gavriil se arată a fi un mare exemplu de trăire duhovnicească, care în urmă cu două secole a organizat și a deschis peste două sute de biserici ortodoxe pe teritoriul Basarabiei.
De ce să nu-i urmăm calea și faptele, acestui Mare Sfânt și Ierarh?.
Sfinte părinte Ierarhe Gavriile, roagăte lui Dumnezeu pentru noi!”
Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni s-a născut în anul 1746 în oraşul transilvănean Bistriţa, din părinţii Grigorie şi Anastasia Bănulescu-Bodoni. La botez primeşte numele de Grigorie. Părinţii lui n-au fost oameni bogaţi, ei erau numiţi răzeşi – nobili săraci, dar erau foarte evlavioşi şi binecredincioşi, virtuţi pe care micul Grigorie le-a îndrăgit din frageda copilărie.
Când veni vremea de şcoală Grigorie a fost înscris la şcoala din localitate, dar aici nu a acumulat cunoştinţe deosebite. După primele clase de şcoală, din cauza stării materiale dificile, părinţii nu au avut posibilitatea să-i asigure cheltuielile solicitate de instituţiile de învăţământ ale timpului. La un moment crucial din viaţa tânărului Grigorie intervine un moş de al lui de pe linia mamei, care era preot într-un sat din vecinătatea Bistriţei, care „la început l-a învăţat gramatica moldovenească elementară, atât cât cunoştea şi el”. La vârsta de 9 ani pe sursele unchiului urmează Şcoala Normală din Sedmigrad, unde învaţă limbile latină şi slavonă. După şcoală vizitează Budapesta şi nu este de acord cu învăţământul de acolo…
Văzând şi apreciind capacităţile deosebite ale nepotului, în anul 1771, unchiul său îl ajută să devină studentla Academiade Teologie Ortodoxă din oraşul Kiev, fondată cu mulţi ani înainte de compatriotul său, mitropolitul Petru Movilă (Sfântul Ierarh Petru Movilă, mitropolitul Kievului †1647). Aici tânărul Grigorie se află timp de 2 ani, după care în 1773 se hotărăşte să plece în Grecia pentru a-şi continua studiile la renumitele şcoli greceşti din Hios, Patmos şi Smirna.
În anul 1776 se întoarce în Transilvania natală, unde este angajat în calitate de profesor la o şcoală din oraşul Năsăud.
La un an după aceasta, în 1777, pleacă la Iaşi unde era mitropolitul Gavriil Calimachi. Luând cunoştinţă că Grigorie Bănulescu-Bodoni însuşise la perfecţie limbile latină, franceză, parţial greaca veche, istoria bisericii universale, geografia şi altele, mitropolitul Gavriil Calimachi îl ajută pe Grigorie Bănulescu-Bodoni să se angajeze profesor de limba latină la Şcoala Domnească din Iaşi. Apreciind inteligenţa şi capacităţile tânărului profesor, văzând în el o mare personalitate bisericească şi cunoscându-i dorinţa de a se călugări, mitropolitul Gavriil Calimachi îi creează posibilitatea de a mai merge încă o dată în Grecia pentru a-şi perfecţiona cunoştinţele în domeniul limbii greceşti.
În 1779, Grigorie Bănulescu-Bodoni ajunge în Constantinopol, unde a fost primit cu atenţie deosebită de Patriarhul Constantinopolului Sofronie. În acelaşi an a fost călugărit la MănăstireaAdormirea Maicii Domnului din Constantinopol de către mitropolitul Partenie Cernik şi i s-a dat numele îndrumătorului său „Gavriil”. Apoi merge pe insula Patmos, unde, la recomandarea patriarhului de Constantinopol, este înscris ucenic al şcolii de pe această insulă.
Aici deja monahul Gavriil Bănulescu-Bodoni, cu sârguinţa care-l caracteriza, timp de aproape 3 ani a studiat temeinic limba greacă veche, însă dorinţa lui de a studia a fost întreruptă de o ciumă cumplită ce se abătuse prin părţile locului care l-a făcut să se întoarcă în Moldova.
În drum spre Moldova i s-a întâmplat să înnopteze în hanuri infectate cu această boală cumplită şi chiar să ia masa cu oameni care sufereau de această boală, dar tânărul monah care ducea o viaţă deosebită şi plăcută lui Dumnezeu şi pentru ostenelile nevoinţelor sale a fost păzit de ciumă, ajungând cu bine la Iaşi.
Revenind în ţară în 1781, la 31 august mitropolitul Gavriil Calimachi îl hirotoneşte ierodiacon, iar la 1 septembrie acelaşi an – ieromonah şi desemnat ca predicator în limbile greacă şi moldovenească.
În iulie 1782 este nevoit, din pricina vremurilor tulbure, să plece la Poltava, fiind invitat de Nichifor Feotoki. Aici este numit rector al Seminarului Teologic din Poltava şi totodată profesor de filosofie. În această perioadă deţine şi funcţia de profesor de limbă greacă la Seminarul Teologic din Slaveansk. În 1783 este desemnat ca prefect la acelaşi Seminar şi profesor de filosofie.
În 1784 din cauza bolilor (cap, piept, măruntaie) se reîntoarce la Iaşi unde îl mai găseşte în viaţă pe mitropolitul Gavriil Calimachi, care îl hiroteseşte în treapta de arhimandrit.
În 1786 este înaintat la candidatura de episcop de Roman, dar este respins.
În 1787 pleacă în Rusia Mică – Poltava.
În 1788 este numit rector al Seminarului Teologic din Ekaterinoslav.
La 26 decembrie 1791 este hirotonit episcop-vicar pentru Bender şi Cetatea Albă (Akerman) cu titlul de episcop al Levcopoliei.
După semnarea Tratatului de pace ruso-turc din 29 decembrie 1791, puţin mai târziu, la 11 februarie 1792 este numit de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse – Mitropolit al Moldovei şi Valahiei. Însă nu i-a fost dat să conducă mult timp această mitropolie, fiindcă patriarhul Constantinopolului, la cererea noului domnitor al Moldovei, Alexandru Moruzi, convoacă Sfântul Sinod al Bisericii Greceşti şi fără să aibă vreo înţelegere cu Sinodul Bisericii Ruse, îl lipseşte pe mitropolitul Gavriil de catedră şi cu atât mai mult, chiar îl cateriseşte, semnând un document pe care îl întăreşte şi sultanul turc, ca Alexandru Moruzi să-l aresteze şi să-l aducă la Constantinopol, ceea ce s-a şi întâmplat, la 19 iunie 1792. Seara, pe înserate, la porunca domnitorului Moruzi o sută de soldaţi au înconjurat casa unde se afla mitropolitul Gavriil şi dând buzna în odaie l-au arestat, punându-i lanţuri la mâni şi la picioare, „închipuindu-l pe Mântuitorul Hristos în grădina Ghetsimani”, zicând ca şi Sfântul Ioan Gură de Aur: „…a venit timpul încercărilor celor grele…”, – fiind îmbrăcat numai în caftan şi pantofi, l-au dus la Constantinopol. Aici patriarhul îl forţa să se lepede de ierarhia rusă şi de Мitropolia Moldovei, făgăduindu-i catedre mai prestigioase din patriarhia sa şi chiar se menţionează că a fost ameninţat cu moartea, dar mitropolitul Gavriil de fiecare dat le răspundea: „Eu sunt călugăr, nu are cină plânge după mine, oricum trebuie să mor odată şi odată; consider un păcat să calc în picioare jurământul pe care l-am dat, ca să trăiesc câţiva ani mai mult şi păcătoşi…” şi în cele din urmă a mai adăugat: „…Patriarhul poate să mă prigonească, dar nu poate să mă lipsească de ceea ce nu mi-a dat, deoarece am primit rangul de arhiereu de la ierarhia Peterburgului şi pe aceasta o consider superioară, coordonând cu ea acţiunile mele, fiind în acelaşi timp în unitate, prin Sfântul Duh, cu Biserica Universală şi împărtăşesc una şi aceeaşi credinţă împreună cu Dumneavoastră”. Toate acestea au durat şase luni de zile, fiind ţinut în temniţă.
În cele din urmă, după şase luni de chinuri a fost eliberat din temniţă. Patriarhul a rămas uimit de credinţa pe care o avea mitropolitul Gavriil şi devotamentul faţă de ierarhia rusă din care făcea parte, acordându-i chiar şi distincţii bisericeşti. Atunci clerul Bisericii Greceşti a zis: „…Pentru prima dată ne-am convins, nu din zvonuri, ce înseamnă să fii mitropolit în statul ortodox rus”.
La 10 mai 1793 este numit mitropolit de Ekaterinoslav, eparhia fiind mai apoi denumită „de Novorosiisk”, astăzi Dnepropetrovsk.
La 29 septembrie 1799, Gavriil Bănulescu-Bodoni este desemnat mitropolitul Kievului şi al Galiciei, iar la 7 aprilie 1801 este ales şi membru permanent al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse şi decorat cu cea mai mare distincţie a Bisericii Ruse – ordinul Sfântului Apostol Andrei cel Întâi-Chemat.
În această funcţie de Mitropolit al Kievului s-a aflat timp de aproximativ 4 ani (29 septembrie 1799 – 21 august 1803), fiindcă la 13 octombrie 1803, în cuvântul de despărţire al clerului de bunul lor arhipăstor, se spune următoarele: „…Noi iarăşi suntem orfani, mitropolitul Gavriil nu mai este al nostru, faptele lui au rămas în istoria Kievului şi în amintirea inimilor noastre. Este o taină de nepătruns, cum să te desparţi de iubitul tău părinte, când bătaia clopotelor din tot oraşul exprimă suspinul întregului popor”. Potrivit descrierii despărţirii mitropolitului Gavriil de clerul şi poporul din Kiev, la data de 13 octombrie 1803, la toate bisericile din Kiev au sunat clopotele de dimineaţă până seara, dând vestea plecării mitropolitului Gavriil.
În 1803 se retrage de la Kiev la Odesa, unde se află numai un singur an, apoi în 1804 vine la Dubăsari unde stă timp de 4 ani, până în 1808.
Se ştie că în 1806 se începuse al doilea război ruso-turc, care s-a încheiat în 1812.
La 27 martie 1808 mitropolitul Gavriil este numit exarh al Sfântului Sinod în Moldova, Valahia şi Basarabia şi este ales din nou membru al Sfântul Sinod. Timp de 4 ani s-a preocupat intens de orânduirea Bisericii, depunând eforturi considerabile pentru îmbunătăţirea situaţiei preoţimii. Aici el s-a manifestat ca un adevărat patriot, fiind preocupat întru totul de grija şi orânduirea acestei mitropolii.
În 1812 s-a încheiat războiul şi mitropolitul Gavriil a fost nevoit să se retragă din scaunul de Mitropolit al Moldovei şi Valahei, venind la Chişinău.
La 21 august 1813 a fost aprobat raportul împăratului Alexandru I de înfiinţare a Eparhiei Basarabiei, mitropolitul Gavriil fiind desemnat exarh de Chişinău şi Hotin. În pofida tuturor greutăţilor, mai ales la vârsta de 66 de ani ai vieţii sale, începe totul de la început. Prima problemă a fost pregătirea preoţilor pentru a putea fi buni păstori în parohiile noii eparhii, ceea ce l-a făcut pe Mitropolitul Gavriil la 31 ianuarie 1813 să înfiinţeze la Chişinău Seminarul Teologic – şi aceasta numai la un an de la venirea sa în acest ţinut, numit pe timpuri Basarabia. La început Seminarul avea două clase, apoi s-au adăugat şi alte clase. Către anul 1821 Seminarul Teologic din Chişinău avea componenţa deplină a claselor.
La 31 mai 1814 înfiinţează la Chişinău Tipografia Eparhială şi în mare parte se ocupă personal de pregătirea pentru tipărirea cărţilor cu conţinutul slujbelor bisericeşti. Pentru prima dată s-a tipărit în limba moldovenească Rânduiala slujbei Acoperământului Maicii Domnului şi cu binecuvântarea mitropolitului Gavriil s-a început a se prăznui această sărbătoare în ţară la noi.
La 29 aprilie 1818 se întâlneşte la Chişinău cu împăratul Alexandru I.
La 26 martie 1821 se îmbolnăveşte grav.
Mitropolitul Gavriil a făcut multe pentru această eparhie de Chişinău şi Hotin – fapte măreţe, pe care unele poate că numai Dumnezeu le cunoaşte, dar din cele cunoscute ne dăm seama că, într-adevăr acest lucrător neobosit al viei lui Dumnezeu s-a străduit întru totul ca să o desăvârşească, ceea ce el însuşi zicea: „Eu doar sunt o unealtă în mâna lui Dumnezeu, să dispună de mine după cum este voia Lui”.
Nu putem trece cu vederea nici faptul că mitropolitul Gavriil, odată cu înfiinţarea noii eparhii, a acordat o atenţie deosebită Mănăstirii Căpriana, în care nu a desemnat pe nimeni în ascultarea de stareţ al acestei mănăstiri, ci el însuşi a fost egumenul ei, îngrijindu-o şi împodobindu-o cât i-a fost în puterile sale până la trecerea sa la Domnul.
Cunoscându-şi apropierea sfârşitului vieţii sale, obişnuia să spună: „Acum aştept liniştit plecarea mea. Degrab vocea Domnului Milostiv mă va chema”. Aşa a fost că din timp a arătat unde să fie înmormântat – lângă biserica Adormirii Maicii Domnului din Mănăstirea Căpriana, ceea ce s-a şi întâmplat.
În dimineaţa zilei de 30 martie 1821, la vârsta de 75 de ani de viaţă închinată lui Dumnezeu, îşi dă sufletul Creatorului Său cu nădejdea şi credinţa în înviere şi viaţa cea veşnică.
La 1 aprilie 1821 este prohodit şi înmormântat.
Pe piatra funerară a fost gravat un epitaf, cu informaţii biografice scurte despre cel care a fost, este şi va fi pururea mitropolitul Chişinăului şi Hotinului Gavriil Bănulescu-Bodoni (1746-1821).
Epitaful se termină cu următoarele cuvinte atât de semnificative:
„Numele său va exista în veacuri.
Înţelepciunea sa va fi destăinuită oamenilor şi Biserica îi va înălţa laude!”
A consemnat Protodiacon Ioan MUNTEANU
