Creştinii ortodocşi plecaţi peste hotarele ţării, în Italia, se bucură de slujbele religioase la fel ca acasă, în Republica Moldova. Acest lucru e posibil datorită iniţiativei Mitropoliei Moldovei, în frunte cu Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Vladimir, cu binecuvântarea Sfântului Sinod al BORu care începând cu anul 2003 a început deschiderea mai multor parohii în diferite oraşe italiene.
Cel care s-a ocupat, cu multă dăruire, de toate formalităţile de deschidere a acestor lăcaşe sfinte pentru credincioşii moldoveni este Părintele Veniamin Onu.
Născut în comuna Satul Nou, raionul Cimişlia, de mic copil a avut un sentiment aparte pentru biserică şi nu lipsea niciodată de la slujbele religioase care aveau loc la biserica din sat. De aceea, după absolvirea studiilor medii incomplete a urmat Seminarului Teologic din Chiţcani (1999), iar apoi Academia Teologică din Chişinău (2006). Concomitent, din 22 ianuarie 1996, timp de aproape o lună a activat în calitate de diacon, iar în luna februarie a aceluiaşi an, devine preot la biserica din satul Pervomaisc, r. Căinari, unde a slujit timp de patru ani.
În anul 2000, primeşte binecuvântarea Mitropolitului Vladimir, de a construi o nouă biserică în Chişinău, str. Munceşti, cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”, timp în care desfăşoară servicii religioase pe acest teritoriu într-o încăpere provizorie.
Ideea de a deschide mai multe biserici în Italia s-a ivit în anul 2002.Tot atunci a început şi pregătirea actelor necesare pentru aceasta. Peste un an această idee se materializează, iar din 2003 până în prezent, Părintele Veniamin Onu slujeşte lui Dumnezeu şi credincioşilor în Italia.
Recent, părintele Veniamin a împlinit cincisprezece ani de slujire (şapte ani în Moldova şi opt – în Italia), iar cu această ocazie am ţinut neapărat să-l felicităm şi să-i solicităm un interviu.
– Părinte, vă felicităm călduros cu ocazia împlinirii a cincisprezece ani de slujire lui Dumnezeu, vă dorim sănătate şi mulţi ani înainte!
– Vă mulţumesc.
– Părinte, cum a fost la început, în 2003, când aţi fost binecuvântat să plecaţi în Italia, pentru a activa pentru compatrioţii noştri?
– Desigur, nu a fost uşor. Orice început e greu, dar dacă eşti binecuvântat şi ţii cu dinadinsul să ajuţi oamenii reuşeşti să treci peste toate vicisitudinile. Am plecat în Italia, oraşul Vicenza, primind viză cu regim religios. Cu permisiunea episcopului de Fidenza, Maurizio Gali, am început să desfăşor slujbe, la Biserica „Sfânta Treime”, din oaraşul Fidenza, care se află la 200 km de oraşul Vicenza, unde locuiam atunci (aici locuiesc şi în prezent). După câteva luni am primit permisul de şedere şi am avut posibilitatea să-mi aduc familia alături.
Mai târziu, cu binecuvântarea Patriarhiei Moscovei, în frunte cu Sanctitatea Sa Aleksie, ne-am extins. În 2005, ni s-a permis să facem slujbe şi la o biserică cu hramul „Sf. Ierarh Nicolae” din Vicenza. Apropo, aceasta este unica biserică care dispune de un contract pentru 10 ani, contractele pentru celelalte biserici fiind cu un termen mai scurt, de un an sau doi, necesitând reînnoirea, în mod regulat a acestora. În această biserică desfăşurăm slujbe doar noi, în celelalte biserici slujesc şi catolicii, şi ortodocşii, şi alte confesiuni, rezervându-ni-se câte trei-patru ore pe zi.
Din 2007, cu sprijinul Episcopului Tomaso Gireli, am primit o biserică cu hramul „Sf. Împăraţi Constantin şi Elena” în oraşul Imola. Un an mai târziu, în 2008, am obţinut permisiunea de a desfăşura slujbe în alte trei oraşe: Marostica – la Biserica „Sf. Ioan Botezătorul”; Rovereto – la Biserica „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil” şi Novelara – la Biserica „Sf. Ioan Botezătorul”. În aceste biserici slujesc doar preoţi de la Mitropolia Moldovei care au fost invitaţi pe parcurs, atunci când apărea necesitatea.
– În ce limbă se desfăşoară slujbele religioase şi cine sunt enoriaşii care vin la biserică?
– Slujbele au loc în trei limbi: română, rusă şi italiană. Creştinii care ne păşesc pragul sunt de diferite naţionalităţi, dar majoritatea sunt moldoveni şi ruşi. Italienii vin mai mult din curiozitate. Însă, sunt şi italieni ortodocşi care vin la slujbele noastre.
– Există vre-o diferenţă între slujbele pe care le oficiaţi aici, în Moldova, şi cele din Italia?
– Nu, categoric. Slujbele sunt aceleaşi. Respectăm aceleaşi tradiţii şi rânduieli. Oficiem botezuri, cununii, binecuvântarea locuinţelor, a transporturilor, ş.a
– Dar, între enoriaşii care vin la slujbe este vre-o diferenţă?
– Nu sunt diferenţe. Sunt aceeaşi creştini, cu dragoste şi frică faţă de Dumnezeu. Unica diferenţă, însă, este că poartă o mare durere în suflet, care îi urmăreşte zi şi noapte. Sunt măcinaţi de dorul de casă, de copiii de care s-au despărţit, de părinţi, fraţi, surori şi rude. Îi văd deseori rugându-se, cu lacrimi amare, pentru cei dragi. Încerc să vorbesc cu fiecare din ei şi să le mai alin durerea.
– Cu ce vă bucuraţi, astăzi, după opt ani de efort continuu pentru deschiderea acestor biserici?
– Cel mai mult mă bucur, în primul rând, căci, cu ajutorul Domnului, am reuşit, totuşi, să realizăm ce ne-am propus: să deschidem mai multe parohii pentru conaţionalii noştri care se află departe de casă. Dar şi celelalte detalii contează, desigur. Este vorba de aspectul material. Iniţial, am plecat din Moldova doar cu un set de veşminte, cu crucea în mâini, liturghierul şi un trebnic – toate dăruite de către Mitropolitul Vladimir. Lumânările aprinse erau puse în farfurii cu nisip, pentru că nu aveam sfeşnice. Treptat, cu ajutorul enoriaşilor, am procurat cele necesare pentru biserică. În prezent, situaţia este incomparabilă faţă de cea din 2003, când am început acest drum.
– Care sunt gândurile, planurile pe care le aveţi în prezent şi care aşteaptă să fie realizate?
– La momentul actual aşteptăm permisiunea de a face slujbe şi în alte două oraşe italiene – Mantova, la biserica cu hramul „Sf. Cneaz Vladimir” şi Trento, la biserica cu hramul „Sf. Xenia de Petersburg”. Sperăm să se întâmple cât mai curând. De asemenea aşteptăm binecuvântarea de a deschide un protopopiat al bisericilor ortodoxe moldoveneşti din Italia, iar pentru acest lucru întrunim, deja, condiţiile necesare: suntem, în total, nouăsprezece preoţi, un egumen, doi protodiaconi şi un diacon. O altă dorinţă a mea este ca bisericile ortodoxe din Italia să dispună de un site al lor, unde să fie plasată informaţia despre ele, despre preoţii care slujesc în aceste biserici, dar şi despre alte lucruri utile credincioşilor.
– Cât de disponibil vă este, acolo, în Italia, ziarul „Altarul Credinţei” ?
– Accesăm regulat pagina electronică a Mitropoliei unde găsim noutăţile care sunt publicate în ziar. Însă, ori de câte ori revin acasă, iau, neapărat, cu mine mai multe exemplare pentru a le duce credincioşilor de acolo.
– Dacă tot veni vorba de întoarcerea acasă, cât des faceţi acest lucru?
– Dorul de locurile natale, de părinţii mei şi de casa părintească, îl port în suflet mereu. Deseori mă visez acasă, deşi m-am adaptat destul de bine în societatea italiană. Vin destul de des în Moldova, ori de câte ori am puţin timp liber. Aici mă încarc cu acea energie pozitivă de care are nevoie fiecare om.
Interviu realizat de
Maria GUGULAN
